Recuperarea creanțelor: cum vă încasați banii datorați de o firmă sau o persoană

Înainte de orice proces, vă recomand aproape întotdeauna o notificare scrisă de plată, numită și somație. Este un demers care pare formal, dar are un rol dublu. Pe de o parte, mulți debitori plătesc când primesc o solicitare fermă, redactată corect, cu termen clar și cu menționarea consecințelor legale. Pe de altă parte, chiar dacă debitorul tot nu plătește, notificarea vă construiește dosarul: dovediți că ați cerut suma, că ați indicat temeiul și că i-ați dat o șansă să achite fără proces.

Notificarea se trimite de regulă prin poștă cu confirmare de primire, prin executor judecătoresc sau prin alt mijloc care lasă o dovadă a comunicării. În ea precizez suma datorată, izvorul creanței (contractul, factura, împrumutul), termenul până la care așteptăm plata și faptul că, în lipsa acesteia, ne vom adresa instanței. Din experiența dosarelor, o notificare clară deschide adesea o discuție care se termină cu plata sau cu o eșalonare acceptabilă.

Uneori merită o înțelegere amiabilă, chiar cu o mică reducere sau cu plata în rate, mai ales când debitorul are reală intenție de plată, dar dificultăți de moment. O soluție amiabilă bine pusă pe hârtie, semnată de ambele părți, vă economisește timp, taxe și incertitudinea unui proces.

Când creanța este certă, lichidă și exigibilă, adică există fără dubiu, are un cuantum determinat și a ajuns la scadență, legea vă pune la dispoziție o procedură specială și rapidă, numită ordonanța de plată, reglementată în Codul de procedură civilă. Este gândită tocmai pentru sumele rezultate din contracte, din facturi acceptate sau din alte înscrisuri care dovedesc obligația de plată.

Avantajele sunt reale. Taxa de timbru este redusă față de o acțiune obișnuită, judecata este mai scurtă, iar dacă debitorul nu are apărări serioase, obțineți relativ repede un titlu împotriva lui. Procedura presupune de regulă o somație prealabilă, apoi cererea adresată instanței, la care anexez toate înscrisurile care dovedesc creanța.

Trebuie să fiu onest cu dumneavoastră în privința limitelor ei. Ordonanța de plată funcționează bine atunci când datoria este limpede și greu de contestat. Dacă debitorul ridică apărări care cer probe complicate, martori, expertize, discuții despre calitatea unei lucrări, instanța poate respinge cererea în această procedură, orientându-vă către dreptul comun. De aceea aleg calea ordonanței de plată numai când dosarul se sprijină pe înscrisuri solide.

Nu orice creanță este simplă. Uneori debitorul contestă că datorează, invocă un produs cu defecte, o lucrare neterminată, o compensare cu alte sume sau chiar existența contractului. În astfel de situații, procedura potrivită este acțiunea în pretenții, adică o cerere de chemare în judecată de drept comun.

Aici procesul este mai amplu. Se administrează probe mai variate, se pot asculta martori, se pot dispune expertize, iar părțile își susțin pe larg poziția. Durează mai mult și costă mai mult decât ordonanța de plată, însă are avantajul că permite lămurirea completă a situației, inclusiv a apărărilor debitorului. Când suma este importantă și disputa este reală, aceasta este calea corectă.

Nu vă pot promite câștigarea procesului, pentru că hotărârea aparține instanței, care judecă în funcție de probe și de lege. Ce vă pot spune este că folosesc toate mijloacele legale pentru a vă susține dreptul: strâng și organizez probele, formulez cererea temeinic și răspund apărărilor părții adverse.

Recuperarea unei creanțe se câștigă sau se pierde, în bună măsură, pe probe. Un drept real, dar nedovedit, este greu de valorificat în instanță. De aceea, încă de la prima consultație, mă uit atent la ce documente aveți și la ce lipsește.

Contează, în ordinea utilității pentru dosarul dumneavoastră:

O regulă practică pe care v-o transmit clienților: păstrați totul și nu ștergeți corespondența. Un mesaj în care debitorul recunoaște datoria sau cere o amânare poate cântări greu. Când documentele sunt incomplete, nu înseamnă că dosarul e pierdut, dar strategia se schimbă și trebuie discutată din timp.

O hotărâre judecătorească sau o ordonanță de plată vă oferă un titlu executoriu, adică documentul care confirmă oficial creanța și permite trecerea la recuperarea efectivă. Trebuie spus clar: obținerea titlului nu înseamnă automat că banii ajung la dumneavoastră. Dacă debitorul tot nu plătește de bunăvoie, urmează executarea silită, realizată prin executor judecătoresc.

Executorul are la dispoziție mai multe mijloace, în funcție de situația patrimonială a debitorului:

În practică, succesul executării depinde de ceva ce nu ține de calitatea dosarului: existența unor bunuri sau venituri urmăribile. Un debitor fără venituri și fără patrimoniu poate rămâne, din păcate, greu de executat. Tocmai de aceea, uneori merită demersuri de asigurare a creanței încă din timpul procesului, cum ar fi sechestrul asigurător, pentru a bloca bunurile înainte ca debitorul să le înstrăineze.

Dreptul de a cere plata nu durează la nesfârșit. De regulă, termenul general de prescripție este de trei ani, conform Codului civil, calculat din momentul în care creanța a devenit exigibilă, adică de când puteați cere plata. După împlinirea acestui termen, debitorul poate invoca prescripția, iar dacă o face, instanța vă poate respinge cererea, oricât de întemeiată ar fi pe fond.

Există situații în care termenul se întrerupe sau se suspendă, de exemplu printr-o recunoaștere a datoriei de către debitor sau prin introducerea acțiunii. Însă acestea sunt chestiuni tehnice, care trebuie verificate de la caz la caz. Nu vă bazați pe presupunerea că mai aveți timp.

Ca și în celelalte materii, termenele contează enorm. O creanță reală, lăsată să se prescrie, devine practic imposibil de recuperat pe cale judiciară. De aceea, când constatați că un client sau un partener nu plătește, este bine să nu amânați consultarea.