Partajul bunurilor comune după divorț: cum se împart corect bunurile, locuința și datoriile

Primul pas, înainte de orice împărțeală, este să separați bunurile comune de cele proprii. Numai bunurile comune se împart, restul rămân ale soțului care le deține.

Sunt bunuri comune, ca regulă, cele dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei, sub regimul comunității legale: salariile economisite, locuința cumpărată împreună, mașina, mobilierul, conturile, dar și unele datorii asumate pentru nevoile familiei. Nu contează pe numele cui figurează actul, ci momentul și sursa dobândirii.

Rămân bunuri proprii, chiar dacă au fost obținute în timpul căsătoriei: bunurile primite prin moștenire sau donație (dacă donatorul nu a prevăzut altfel), bunurile de uz personal, drepturile de autor, despăgubirile pentru un prejudiciu personal și bunurile dobândite înainte de căsătorie. Tot propriu rămâne și ceea ce înlocuiește un bun propriu, de exemplu suma încasată din vânzarea unui apartament moștenit.

Mulți cred că împărțeala se face automat în mod egal. În realitate, legea pornește de la prezumția unei contribuții egale, însă această prezumție poate fi răsturnată. Dacă unul dintre soți a contribuit semnificativ mai mult la dobândirea și conservarea bunurilor, poate cere o cotă mai mare.

Instanța sau notarul stabilesc cotele după contribuția efectivă a fiecăruia, care include atât veniturile, cât și munca depusă în gospodărie și pentru creșterea copiilor. Contribuția nu se măsoară doar în bani.

La stabilirea cotelor contează, de pildă:

Aveți două căi pentru a împărți bunurile. Dacă vă înțelegeți asupra bunurilor și a cotelor, partajul se poate face amiabil, prin act notarial. Notarul redactează actul de partaj, iar acesta produce efecte imediat, fără proces. Este varianta cea mai rapidă și, de obicei, mai puțin costisitoare.

Când nu există acord, fie pentru că soții nu cad de acord asupra cotelor, fie pentru că un bun nu poate fi împărțit comod, se ajunge la partaj judiciar. Cererea se depune la judecătorie sau, după caz, la tribunal, în funcție de valoarea bunurilor. Procesul presupune probe, adesea o expertiză de evaluare și un termen care poate dura de la câteva luni la peste un an.

Partajul poate fi cerut odată cu divorțul sau separat, ulterior. Important de reținut: dreptul de a cere partajul nu se stinge prin simpla trecere a timpului cât bunurile rămân în indiviziune, însă a lăsa lucrurile nelămurite ani la rând creează complicații, mai ales dacă unul dintre foștii soți vinde, ipotechează sau decedează între timp.

Pentru a împărți corect, bunurile trebuie evaluate la valoarea lor de la data partajului, nu la prețul plătit la cumpărare. Un apartament cumpărat acum zece ani valorează astăzi cu totul altceva.

La partajul amiabil, soții pot conveni de comun acord o valoare. La partajul judiciar, când părțile nu se înțeleg, instanța dispune de regulă o expertiză tehnică, realizată de un expert evaluator autorizat, pentru imobile, autoturisme sau alte bunuri de valoare. Concluziile expertului pot fi contestate prin obiecțiuni.

Un sfat practic: strângeți din timp actele de proprietate, contractele, facturile pentru îmbunătățiri și dovezile aporturilor proprii. O documentație ordonată scurtează procesul și vă susține poziția privind cota de contribuție.

Locuința este, de obicei, punctul cel mai sensibil. Dacă este bun comun și nu poate fi împărțită fizic, soluțiile uzuale sunt: atribuirea locuinței către unul dintre soți, cu obligația de a plăti celuilalt contravaloarea cotei sale (o sultă), sau vânzarea bunului și împărțirea prețului. Când există copii minori, instanța poate ține seama de interesul lor la atribuirea folosinței.

Datoriile comune se împart și ele. Un credit ipotecar luat împreună pentru locuință rămâne, față de bancă, în sarcina ambilor soți conform contractului, indiferent de înțelegerea dintre ei. Partajul lămurește raporturile dintre foștii soți, dar nu modifică automat contractul cu banca. De aceea, când rămâne un credit în derulare, este util să discutați cu banca o eventuală preluare a creditului de către soțul care păstrează locuința.

Greșeli frecvente pe care le văd: împărțirea numai a bunurilor, cu uitarea datoriilor; semnarea unui act fără a verifica situația creditelor; sau acceptarea unei cote egale fără a valorifica un aport propriu care ar fi justificat o cotă mai mare.

Calea amiabilă, la notar, este de preferat atunci când există un dialog rezonabil între foștii soți și o imagine clară asupra bunurilor. Avantajele sunt concrete: economisiți timp, reduceți costurile și evitați stresul unui proces.

Aș recomanda partajul amiabil mai ales când: bunurile nu sunt numeroase sau complicate, soții sunt de acord asupra valorii și a cotelor, nu există datorii disputate și relația permite o discuție așezată. Chiar și în acest caz, este prudent ca fiecare parte să își verifice drepturile înainte de a semna.

Calea judiciară devine necesară când acordul lipsește, când o parte ascunde sau înstrăinează bunuri, când contribuția trebuie dovedită cu probe sau când sunt în joc imobile și datorii importante. În aceste situații, asistența unui avocat ajută la formularea corectă a cererilor, la administrarea probelor și la susținerea cotei cuvenite.