Divorțul în România: cum desfaceți căsătoria, pas cu pas, și ce se întâmplă cu copiii

Legea românească vă pune la dispoziție trei căi pentru a divorța, iar alegerea corectă între ele vă poate scuti de luni de proces și de cheltuieli inutile. Prima cale este divorțul prin acordul soților în fața ofițerului de stare civilă, la primărie. A doua este divorțul prin acordul soților la notarul public. A treia este divorțul pe cale judecătorească, în fața instanței, folosit atunci când soții nu se înțeleg sau când situația nu permite o procedură amiabilă.

Diferența esențială ține de existența acordului. Când amândoi doriți să divorțați și cădeți de acord asupra tuturor aspectelor, inclusiv cele privind copiii, procedura poate fi scurtă și civilizată. Când unul dintre soți nu vrea să divorțeze sau când există neînțelegeri legate de copii, de bunuri ori de vinovăția pentru destrămarea căsniciei, drumul trece obligatoriu prin instanță.

Din experiența dosarelor, mulți oameni cred că orice divorț înseamnă un proces lung. Nu este așa. Dacă vă înțelegeți, un divorț se poate rezolva în câteva săptămâni. De aceea, primul lucru pe care îl clarific la consultație este dacă există sau se poate obține un acord, fiindcă asta schimbă complet calea de urmat.

Divorțul prin acordul soților este cea mai simplă și mai rapidă formă de desfacere a căsătoriei. El se poate face fie la ofițerul de stare civilă de la primăria unde s-a încheiat căsătoria sau unde aveți ultima locuință comună, fie la un notar public. În ambele situații amândoi soții trebuie să fie de acord cu divorțul și să se prezinte împreună.

Există însă o deosebire importantă în privința copiilor. La primărie, prin ofițerul de stare civilă, puteți divorța prin acord doar dacă din căsătorie nu au rezultat copii minori (nici născuți, nici adoptați). Dacă aveți copii minori, calea amiabilă rămâne deschisă la notarul public. Notarul poate constata divorțul prin acord chiar și când există copii minori, cu condiția ca soții să se înțeleagă asupra tuturor aspectelor care îi privesc: exercitarea autorității părintești, locuința copiilor, modul în care se păstrează legăturile personale și contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere și educare.

Notarul are o obligație de care e bine să știți: dacă apreciază că înțelegerea soților nu servește interesului copilului, respinge cererea de divorț amiabil și vă îndrumă către instanță. Nu este o formalitate. Interesul superior al copilului este un principiu pe care legea îl așază deasupra dorinței părinților de a termina repede, iar notarul poate cere și un raport de anchetă socială.

Atât la primărie, cât și la notar, după depunerea cererii curge un termen de reflecție de 30 de zile. Este un răgaz pe care legea îl acordă intenționat, ca hotărârea să fie una cumpănită. La împlinirea termenului, dacă amândoi stăruiți în cererea de divorț, se eliberează certificatul de divorț.

Când unul dintre soți nu vrea să divorțeze, când există copii minori și nu vă înțelegeți asupra situației lor, sau când unul dintre voi refuză procedura amiabilă, divorțul se pronunță de instanță prin hotărâre judecătorească. Aici intervine, de regulă, avocatul, fiindcă se administrează probe și se dezbat aspecte care au consecințe pe termen lung.

Legea recunoaște mai multe temeiuri pentru divorțul judecătoresc. Se poate divorța prin acordul soților și în fața instanței, indiferent de durata căsătoriei. Se poate cere divorțul din culpă, atunci când raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, situație în care instanța poate reține vinovăția unuia sau a ambilor soți. Se mai poate cere divorțul după o separare în fapt care a durat cel puțin doi ani, precum și atunci când starea de sănătate a unui soț face imposibilă continuarea căsătoriei.

Aceasta este, de cele mai multe ori, partea care contează cel mai mult pentru părinți, și pe bună dreptate. Indiferent că divorțați la notar sau în instanță, trebuie stabilite patru lucruri legate de copii, iar reperul după care se decide totul este interesul superior al copilului.

Autoritatea părintească se exercită, de regulă, în comun de ambii părinți, chiar și după divorț. Asta înseamnă că deciziile importante din viața copilului, cum ar fi școala, tratamentele medicale ori actele de identitate, se iau împreună. Doar pentru motive temeinice instanța poate hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată de un singur părinte. Separat de aceasta, se stabilește locuința copilului, adică la care dintre părinți va locui efectiv.

Părintele la care copilul nu locuiește păstrează dreptul de a avea legături personale cu el, printr-un program de vizită care poate fi convenit de părinți sau stabilit de instanță (zile din săptămână, weekenduri, vacanțe, sărbători). În fine, se stabilește pensia de întreținere, adică suma cu care părintele care nu locuiește cu copilul contribuie lunar la creșterea lui. De regulă, pensia se raportează la veniturile părintelui obligat: până la o pătrime din venitul lunar pentru un copil, o treime pentru doi copii și o jumătate pentru trei sau mai mulți, fără ca aceste plăți să lase părintele fără mijloacele proprii de trai.

Vă recomand să priviți aceste înțelegeri nu ca pe niște formalități, ci ca pe reguli care vor guverna ani de zile relația cu copilul. O clauză scrisă neglijent despre programul de vizită sau despre vacanțe naște conflicte reale mai târziu. Merită timpul de a le formula clar de la început.

În privința bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, este bine să știți că împărțeala lor, adică partajul, nu trebuie neapărat făcută odată cu divorțul. Puteți divorța acum și rezolva partajul separat, ulterior. Este un subiect cu reguli proprii, pe care l-am tratat pe larg într-un articol dedicat partajului bunurilor comune, așa că aici mă rezum la a spune că cele două chestiuni pot merge pe drumuri diferite.

Pentru orice cale de divorț veți avea nevoie de câteva acte de bază, la care se pot adăuga altele în funcție de situație:

La divorțul prin acord, socotind termenul de reflecție de 30 de zile plus timpul pentru pregătirea actelor, procedura se încheie de regulă în aproximativ o lună și jumătate până la două luni. La divorțul în instanță, durata depinde mult de complexitatea cauzei și de gradul de conflict: un divorț judecătoresc prin acord se poate soluționa relativ repede, în timp ce unul cu neînțelegeri privind culpa sau copiii se poate întinde pe mai multe luni, uneori peste un an dacă se administrează multe probe sau dacă hotărârea este atacată cu apel. Acestea sunt repere orientative, nu promisiuni, fiindcă fiecare dosar are ritmul lui.

Un avocat nu vă este strict obligatoriu la divorțul amiabil simplu, dar devine cu adevărat important atunci când există copii minori, când soțul nu este de acord cu divorțul, când se pune problema vinovăției pentru destrămarea căsniciei sau când discutați despre pensie, locuința copilului și program de vizită. În aceste situații, felul în care sunt formulate cererea și înțelegerile influențează ani de zile viața dumneavoastră și a copiilor.

Ce vă pot oferi este să folosesc toate mijloacele legale pentru a vă susține interesele și pe cele ale copiilor, să vă explic realist ce este de așteptat și să pregătesc corect actele și probele. Ce nu vă pot promite, și nici nu ar fi corect din partea mea, este un anumit rezultat, fiindcă hotărârea aparține instanței, care apreciază în raport cu probele și cu interesul superior al copilului.